lumea noastra, in ochii mei...

Cu tine alaturi, am construit un munte, nimeni nu ne gaseasea... Eram noi, intr-o casa si sa avem si un lac. Da, iubitule... aveam si un lac, fara barci... Doar noi... un lac si-un munte... In urma noastra au crescut brazi si cand ne-am iubit peste tot, langa munte am construit o vale... peste care am trecut.     Pe celalalt mal prin valsul iubirii noastre pasii au lasa in urma numai flori... da iubitule, am construit si o campie...
Ne imbata
parfumul lor si betia dragostei noastre...

Apoi ne plimbam de mana in tacerea dragostei si pasii in nisip urmele ne lasa, caci noi construim un desert acum iubitule... Dar marea, marea iubitule.... ea povesteste mereu cu vantul despre dragostrea noastra... marea iubitule, am construit si o mare... ea, se va varsa mereu in oceanul de lacrimi ce l-am construit deja de dorul tau... iubitule... Impreuna am construit o lume a noastra in care traim doi... decat noi, iubitule... E minunata... doar ca acum,pierduti in desert ne tinem de mana si ne simtim singuri...

Oare de ce nu ne-am construit si barci pe lac, busole in padure, pe vai.... sa fi pus noi si cate o cale... Campiile sa aiba drumuri de dus si de n-apoi caci in desert nu e decat un drum spre mare... iar marea ne ineaca in ocean pe amandoi...

Peronul gresit...

.... cand am inceput sa dau piept cu viata as fi vrut sa o inteleg mai mult, vroiam sa o confrut fara aparare, eu... eu singura. Mi-am impachetat un simplu bagaj cu cele mai intelepte sfaturi... erau grele si putine, atat cat puteam duce. Eram speriata dar, setea nebuna de a creste stiam ca nu se va stinge decat acolo...
Orasul cenusiu era urias, mereu am fost o persoana cu mari lacune cand vine vorba de orientarea in spatiu, acum trebuia sa ma descurc intr-o jungla ce trebuia sa fie un mare pas spre civilizatie... printre oameni ciudati ce incrunta privirea la fiecare atingere sau pas gresit, nevinovat, in spatii publice sau in mijloace de transport in comun. Imi era teama sa ies din casa uneori, teama de a nu imi va pierde identitatea, teama de a nu ma uita... vroiam sa raman cat mai mult timp omul din jungla, nu animalul... Am inceput sa cresc...
Preferam sa merg incet, agale sa iau orasul la pas... era mai interesant, plus de asta aveam un cer spre care puteam privi si visa... Toamna fiind, cu un imens dor de casa ridicam ochii si imi imaginam ca sunt acolo, ca privesc cerul de acasa inconjurata de mirosul toamnei aramii, ce acum vantul imprastie... Visam la bazmele copilariei mele, momentele in care imi doream sa cresc, sa fiu o mica printesa pentru cel ce avea un cal alb... cata nerabdare si cat de departe e acum copilul si unde ar trebui sa fie printesa...? Dar merele... merele acelea rosii coapte, le simt mirosul viu si acum... Orasul mi-a intins merele Evei, unele mi-au ajuns in suflet si mi-au cladit pietre peste inima, altele mi-au scapat fara a sti din ce parte muscam cu sete...

De atunci a trecut ceva timp.... Orasul a devenit mic si inghesuit, nimic nu ma mai sperie sau impresioneaza, acum ma mut din gara in gara cu trolere, geamantane... multe bagaje si am impresia ca tot ce am strans e prea mult si de aceea ajung tarziu in fiecare gara, mereu tarziu pentru fiecare tren... 

Timpul e indestulator pentru a mai lua ceva in fiecare zi, in bagaje... dar trenul... mereu nici un  tren nu ma asteapta, mereu sunt pe peronul gresit...

Astept...

       Iubitule... mereu mi-am intins bratele spre tine. Te asteptam mereu in aceeasi toamna ce asteapta vesnic, ruginie... sa treaca din aceleasi chinuri ale singuratatii, pustiului si durerii... sa-si putrezeasca cat mai repede frunzele ca mai apoi sa ramana in urma nimic, ca si cum nimic n-a fost... caci tu... nu veneai, mereu nu veneai...                                                                     

 Am renuntat sa la acele vesmite, acum e frig... e groaznic de frig si totul se invarte intr-o ceata de alb. Incet observ cum membrele imi ingheata si devin sticloase... sunt intr-un cub de gheata, totul e transparent si rece in jurul meu. Cubul de gheata e inconjurat de ceata... nimic nu ma mai topeste. Totul e rece, totul e tarziu...                                                                   

       Trec zeci de chipuri prin fata mea, nimeni nu imi spune nimic, e o lipsa totala de interes, nici macar nu le mai vad. In schimb, chipul tau... amintirile noastre, curg... curg mereu prin fiecare gand... Cand am plecat fiecare pe drumul sau, tu mi-ai lasat totul... eu, ti-am dat tot ce era al meu... mi-am incarcat bagajul de vise pe suflet lasand in mainile tale farame de viata... Ai plecat cu nimic... Am plecat cu tot...  Ma dor oasele de durere si carnea-mi tremura dorinta...

Inca, te mai astept...